Documentele de bază ale Bisericii CatoliceConciliul Vatican al II-lea

Decret privind slujirea şi viaţa preoţească PRESBYTERORUM ORDINIS

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965

Introducere

1. Sfântul Conciliu a amintit de mai multe ori tuturor măreţia STĂRII PREOŢEŞTI în Biserică[1]. Dar cum preoţii au un rol esenţial şi tot mai dificil în reînnoirea Bisericii lui Cristos, a considerat foarte util să trateze mai pe larg şi mai aprofundat despre ei; cele spuse aici se aplică tuturor preoţilor, în mod deosebit celor ce exercită o slujire pastorală; în privinţa călugărilor preoţi se vor face adaptările de rigoare.

Preoţii, prin hirotonire şi prin misiunea pe care o primesc de la episcopi, sunt ridicaţi la servirea lui Cristos învăţător, preot şi rege, participând la slujirea lui prin care Biserica este necontenit edificată aici pe pământ ca popor al lui Dumnezeu, trup al lui Cristos şi templu al Duhului Sfânt. De aceea, pentru ca slujirea preoţească să fie susţinută în mod mai eficient şi viaţa preoţilor să facă obiectul unei griji mai atente în împrejurările pastorale şi umane adeseori schimbate din temelii, sfântul Conciliu declară şi hotărăşte cele ce urmează.

Capitolul I
PREOŢII ÎN CADRUL MISIUNII BISERICI
Natura preoţimii

2. Domnul Isus, „pe care Tatăl l-a sfinţit şi l-a trimis în lume" (In 10,36) face întregul său trup mistic părtaş de acea ungere a Duhului pe care a primit-o el însuşi[2]: în el toţi credincioşii formează o preoţie sfântă şi împărătească, oferă lui Dumnezeu jertfe spirituale prin Isus Cristos şi vestesc faptele minunate ale aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină[3]. Aşadar, nu există nici un membru care să nu fie părtaş la misiunea întregului trup, ci fiecare trebuie să-l sfinţească pe Isus în inima sa[4] şi să dea mărturie despre Isus cu spirit de profeţie[5].

Dar tot Domnul, voind să facă din credincioşi un singur trup în care „nu toate mădularele au aceeaşi lucrare" (Rom 12,4), a rânduit pe unii dintre ei ca slujitori care, în mijlocul comunităţii credincioşilor, să fie înzestraţi cu puterea sacră

a Preoţiei pentru a aduce jertfa şi a ierta păcatele[6] şi care să exercite în mod public funcţia sacerdotală pentru oameni, în numele lui Cristos. Astfel, după ce i-a trimis pe apostoli, aşa cum el însuşi fusese trimis de Tatăl[7], Cristos, prin aceiaşi apostoli, i-a făcut părtaşi de consacrarea şi de misiunea sa pe urmaşii acestora, episcopii[8], a căror funcţie de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor[9] pentru ca aceştia, constituiţi în starea preoţească, să fie colaboratorii episcopatului[10] pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos.

Funcţia preoţilor, fiind strâns unită cu aceea a episcopilor, participă la autoritatea cu care Cristos însuşi îşi zideşte, sfinţeşte şi cârmuieşte trupul său. De aceea, preoţia ministerială, deşi presupune sacramentele iniţierii creştine, este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit prin care preoţii, în virtutea ungerii Duhului Sfânt, sunt însemnaţi cu un caracter special şi, astfel, sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul, aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul[11].

Deoarece au o anumită participare la funcţia apostolilor, preoţii primesc de la Dumnezeu harul să fie slujitorii lui Cristos Isus printre neamuri, îndeplinind slujba sacră a evangheliei, pentru ca ofranda neamurilor să fie bine primită, sfinţită în Duhul Sfânt[12]. Într-adevăr, prin vestirea apostolică a evangheliei, este chemat şi strâns laolaltă poporul lui Dumnezeu, astfel că toţi aceia care fac parte din acest popor, fiind sfinţiţi prin Duhul Sfânt, se oferă pe ei înşişi ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Rom 12, 1). Dar slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos, unicul mijlocitor, oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie, până când va veni însuşi Domnul[13]. La aceasta tinde slujirea lor şi în aceasta se împlineşte: începând cu vestirea evangheliei, ea îşi trage puterea şi tăria din jertfa lui Cristos şi are drept ţintă ca „întreaga cetate răscumpărată, adică adunarea şi comunitatea sfinţilor, să-i fie oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală prin Marele Preot care s-a oferit el însuşi pe sine pentru noi în patima sa, ca să fim trupul unui cap atât de nobil"[14].

Aşadar, scopul la care tind preoţii în slujirea şi viaţa lor este preamărirea lui Dumnezeu Tatăl în Cristos. Şi această preamărire constă în primirea conştientă, liberă şi recunoscătoare, de către oameni, a lucrării lui Dumnezeu săvârşite în Cristos şi manifestarea ei în toată viaţa. Astfel, preoţii, fie că se roagă şi adoră, fie că vestesc cuvântul, oferă jertfa euharistică sau administrează sacramentele, fie că îndeplinesc alte slujiri în folosul oamenilor, contribuie la creşterea slavei lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, la înaintarea oamenilor în viaţa divină. Toate acestea izvorăsc din paştele lui Cristos şi toate se vor desăvârşi la venirea glorioasă a Domnului, când el însuşi va preda împărăţia lui Dumnezeu Tatăl[15].

Condiţia preoţilor în lume

3. Aleşi dintre oameni şi rânduiţi pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a aduce daruri şi jertfe pentru păcate[16], preoţii trăiesc în mijlocul celorlalţi oameni ca nişte fraţi ai lor. La fel şi Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, om trimis la oameni de către Tatăl, a locuit printre noi şi a voit să fie în toate asemenea fraţilor săi, în afară de păcat[17]. Exemplul lui a fost urmat de sfinţii apostoli, iar sfântul Paul, învăţătorul neamurilor, „pus deoparte pentru evanghelia lui Dumnezeu" (Rom 1,1), afirmă că s-a făcut tuturor toate ca să-i mântuiască pe toţi[18]. Prin chemare şi hirotonire, preoţii Noului Testament sunt, într-un fel, puşi deoparte în sânul poporului lui Dumnezeu, dar nu pentru a fi despărţiţi de el sau de vreun om, ci pentru a se consacra total lucrării la care îi cheamă Dumnezeu[19]. Ei nu ar putea fi slujitorii lui Cristos dacă nu ar fi martorii şi împărţitorii unei vieţi diferite de cea pământească, dar nici nu ar putea sluji oamenilor dacă ar rămâne străini de ei şi de condiţiile lor de viaţă[20]. Însăşi slujirea lor pretinde cu titlu special ca ei să nu se modeleze după lumea aceasta[21], dar în acelaşi timp cere ca ei să trăiască în această lume printre oameni şi, ca buni păstori, să-şi cunoască oile şi să caute să le aducă şi pe acelea care nu sunt din staulul acesta, ca şi ele să asculte glasul lui Cristos şi să fie o singură turmă şi un singur păstor[22].

Pentru a putea împlini acestea, le vor fi de mare folos virtuţile care sunt pe bună dreptate preţuite în societatea umană, cum ar fi: bunătatea, sinceritatea, tăria de caracter, statornicia, simţul inalterabil al dreptăţii, politeţea şi altele pe care le recomandă apostolul Paul, spunând: „Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun, orice virtute, orice purtare lăudabilă, la acestea să vă fie gândul" (Fil 4,8)[23].

Capitolul II
SLUJIREA PREOŢEASCĂ
I. FUNCŢIILE PREOŢILOR

Preoţii, slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu

4. Poporul lui Dumnezeu este adunat, în primul rând, de cuvântul Dumnezeului celui viu[24] pe care toţi au dreptul să-l aştepte din gura preoţilor[25]. Şi deoarece nimeni nu poate fi mântuit fără a crede mai întâi[26], preoţii, în calitate de colaboratori ai episcopilor, au ca primă îndatorire să vestească tuturor evanghelia lui Dumnezeu[27] pentru ca, împlinind porunca Domnului: „Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi evanghelia la toată făptura" (Mc 16,15)[28], să constituie şi să sporească poporul lui Dumnezeu. Căci prin cuvântul mântuitor este trezită credinţa în inimile celor necredincioşi şi este hrănită în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor, după cum scrie Apostolul: „Credinţa vine din ascultarea vestirii, iar vestirea, din Cuvântul lui Cristos" (Rom 10,17). Astfel, preoţii sunt datori faţă de toţi să le împărtăşească adevărul evangheliei[29] de care se bucură în Domnul. Aşadar, fie că prin purtarea lor exemplară îi aduc pe păgâni să-l preamărească pe Dumnezeu[30], fie că propovăduiesc deschis vestind necredincioşilor misterul lui Cristos, fie că transmit cateheza creştină sau explică învăţătura Bisericii, fie că studiază în lumina lui Cristos problemele contemporane, datoria lor este ca mereu să transmită nu înţelepciunea lor, ci cuvântul lui Dumnezeu şi să-i cheme stăruitor pe toţi la convertire şi la sfinţenie[31]. Această propovăduire preoţească, adesea foarte dificilă în condiţiile lumii de azi, pentru a influenţa cu adevărat minţile ascultătorilor, trebuie să expună cuvântul lui Dumnezeu nu numai într-un mod general şi abstract, ci aplicând adevărul veşnic al evangheliei la împrejurările concrete de viaţă.

Există, aşadar, multe moduri de a exercita slujirea cuvântului, după necesităţile diferite ale ascultătorilor şi carismele propovăduitorilor. În ţările sau în mediile necreştine, prin vestirea evangheliei oamenii sunt aduşi la credinţă şi la sacramentele mântuirii[32]; chiar şi în comunitatea creştină, mai ales pentru aceia care par a înţelege sau a crede insuficient ceea ce practică, vestirea cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor, întrucât e vorba de sacramente ale credinţei, iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din cuvânt[33]. Acest lucru este valabil mai ales pentru liturgia cuvântului în cadrul celebrării sfintei Liturghii, în care sunt unite indisolubil vestirea morţii şi învierii Domnului, răspunsul poporului care ascultă şi jertfa însăşi prin care Cristos a pecetluit cu sângele său noul legământ, jertfă din care credincioşii se împărtăşesc prin rugăciune şi primirea sacramentului[34].

Preoţii, slujitori ai sacramentelor şi ai Euharistiei

5. Dumnezeu, care este singur sfânt şi sfinţitor, a voit să-şi ia colaboratori şi ajutoare care să slujească smerit lucrării de sfinţire. De aceea, preoţii sunt consacraţi de Dumnezeu prin episcop ca, fiind părtaşi în mod deosebit la preoţia lui Cristos, să acţioneze în celebrarea celor sfinte ca slujitori ai aceluia care, prin Duhul său, îşi exercită necontenit pentru noi funcţia preoţească în liturgie[35]. Prin Botez, ei îi introduc pe oameni în poporul lui Dumnezeu; prin sacramentul Pocăinţei îi împacă pe păcătoşi cu Dumnezeu şi cu Biserica, prin Ungerea bolnavilor îi alină pe suferinzi; în chip deosebit, prin celebrarea Liturghiei oferă în mod sacramental jertfa lui Cristos. Iar în celebrarea tuturor sacramentelor - după cum atestă, încă de la începuturile Bisericii, sfântul Ignaţiu de Antiohia[36] - preoţii sunt în legătură ierarhică, sub diferite aspecte, cu episcopul şi, astfel, îl fac, într-un fel, prezent în fiecare comunitate a credincioşilor[37].

Toate sacramentele precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi orânduite în vederea ei[38]. Căci în sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii[39], Cristos însuşi, paştele nostru şi pâinea cea vie, care prin trupul său însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă insuflă viaţă oamenilor, chemându-i şi călăuzindu-i astfel să se ofere împreună cu el pe ei înşişi, truda lor şi toate cele create. De aceea, Euharistia apare ca izvor şi culme a întregii evanghelizări: catecumenii sunt iniţiaţi, treptat, spre a participa la Euharistie, iar credincioşii, însemnaţi deja cu sfântul Botez şi cu Mirul, sunt pe deplin inseraţi în trupul lui Cristos prin primirea Euharistiei.

Aşadar, centrul comunităţii credincioşilor este adunarea euharistică prezidată de preot. Deci preoţii îi învaţă pe credincioşi să-i ofere lui Dumnezeu Tatăl victima dumnezeiască în jertfa Liturghiei şi, împreună cu ea, să aducă ofranda vieţii proprii; în spiritul lui Cristos Păstorul, îi educă să-şi supună Bisericii păcatele cu suflet căit în sacramentul Pocăinţei astfel încât să se întoarcă din zi în zi mai mult la Domnul, amintindu-şi cuvintele lui: „Faceţi pocăinţă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mt 4,17). De asemenea, îi învaţă să participe la celebrările liturgice astfel încât să poată împlini în ele o rugăciune sinceră; îi îndrumă, potrivit harurilor şi nevoilor fiecăruia, la trăirea unui spirit de rugăciune tot mai desăvârşit în întreaga viaţă şi le insuflă tuturor dorinţa de a fi credincioşi îndatoririlor propriei lor stări, iar celor mai înaintaţi - de a trăi sfaturile evanghelice în felul potrivit fiecăruia. Aşadar, ei îi educă pe credincioşi ca să poată cânta Domnului în inimile lor, în imnuri şi cântări spirituale, mulţumind pururea pentru toate lui Dumnezeu Tatăl, în numele Domnului nostru Isus Cristos[40].

Laudele şi mulţumirile pe care le aduc în celebrarea Euharistiei, preoţii le extind la diferitele ceasuri ale zilei, săvârşind Oficiul divin, prin care se roagă lui Dumnezeu în numele Bisericii pentru tot poporul încredinţat lor, ba chiar pentru întreaga lume.

Casa Domnului, în care este celebrată şi păstrată sfânta Euharistie, în care se adună credincioşii, în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor, trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice[41]. În ea, păstorii şi credincioşii sunt invitaţi să răspundă cu recunoştinţă la darul aceluia care, prin firea sa omenească, revarsă necontenit viaţa divină în mădularele trupului său[42]. Preoţii să aibă grijă să cultive precum se cuvine ştiinţa şi arta liturgică, pentru ca prin slujirea lor liturgică să fie lăudat tot mai desăvârşit de comunităţile creştine încredinţate lor Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Preoţii, păstori ai poporului lui Dumnezeu

6. Exercitând, la nivelul lor de autoritate, funcţia lui Cristos cap şi păstor, preoţii, în numele episcopului, adună laolaltă familia lui Dumnezeu într-o comunitate frăţească strânsă în unitate şi o călăuzesc la Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt[43]. Pentru exercitarea acestei slujiri, ca şi pentru celelalte îndatoriri ale preotului, le este conferită o putere spirituală care este dată anume pentru zidire[44]. În zidirea Bisericii preoţii trebuie să se poarte cu toţi cu cea mai mare omenie, după exemplul Domnului. Însă nu trebuie să se comporte după cele ce sunt pe placul oamenilor[45], ci după exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine, învăţându-i şi chiar dojenindu-i ca pe nişte fii preaiubiţi[46], după cuvintele Apostolului: „Stăruie la vreme şi fără vreme, mustră, roagă, îndeamnă cu toată răbdarea şi învăţătura" (2Tim 4,2)[47].

De aceea, este datoria preoţilor, ca educatori în credinţă, să se îngrijească personal sau prin alţii ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări conform evangheliei, spre o iubire sinceră şi activă şi spre libertatea cu care ne-a eliberat Cristos[48]. Vor fi de prea puţin folos ceremoniile, oricât de frumoase, sau asociaţiile, oricât de înfloritoare, dacă nu slujesc la educarea oamenilor pentru a-şi atinge maturitatea creştină[49]. Pentru a promova o atare maturitate, preoţii vor şti să-i ajute să poată discerne în tot ce se întâmplă - evenimente mărunte sau mari - care sunt exigenţele situaţiei, care este voinţa lui Dumnezeu. De asemenea, creştinii trebuie educaţi să nu trăiască numai pentru sine, ci, conform noii legi a iubirii, fiecare după cum a primit darul[50] să-l pună în slujba celorlalţi şi, astfel, toţi să-şi îndeplinească îndatoririle ce le revin în comunitatea umană ca nişte adevăraţi creştini.

Deşi sunt datori tuturor, preoţii consideră că le sunt încredinţaţi în mod deosebit cei mici şi săraci cu care Domnul însuşi s-a arătat unit în mod special[51] şi a căror evanghelizare este dată ca semn al lucrării mesianice[52]. Cu deosebită grijă îi urmăresc şi pe tineri şi, de asemenea, pe soţi şi pe părinţi; e de dorit ca aceştia să se întrunească în grupuri prieteneşti în care să se ajute reciproc să-şi trăiască mai deplin şi cu mai mare uşurinţă viaţa creştină în împrejurările adeseori grele în care se află. Preoţii nu trebuie să uite că toţi călugării, bărbaţi şi femei, care formează o parte privilegiată din casa Domnului, merită o grijă deosebită în vederea progresului lor spiritual spre binele întregii Biserici. În sfârşit, să aibă o deosebită grijă de bolnavi şi de muribunzi, vizitându-i şi întărindu-i în Domnul[53].

Însă îndatorirea de păstor nu se limitează numai la grija faţă de credincioşi individual; ea se extinde mai ales la formarea unei autentice comunităţi creştine. Iar pentru o adevărată dezvoltare a spiritului comunitar, acesta trebuie să îmbrăţişeze nu numai Biserica locală, ci şi pe cea universală. Comunitatea locală nu trebuie să se mărginească la grija faţă de credincioşii săi, ci, pătrunsă de zel misionar, trebuie să pregătească tuturor calea spre Cristos. Ei îi sunt în mod deosebit încredinţaţi catecumenii şi neofiţii, care trebuie educaţi în mod gradat la cunoaşterea şi trăirea vieţii creştine.

Însă nici o comunitate creştină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină şi centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii şi deci cu aceasta trebuie să înceapă orice educare a spiritului comunitar[54]. Iar celebrarea euharistică, pentru a fi sinceră şi deplină, trebuie să călăuzească atât spre diferitele opere de caritate şi de întrajutorare cât şi spre activitatea misionară şi spre diversele forme de mărturie creştină.

Pe lângă aceasta, prin iubire, prin rugăciune, exemplu şi fapte de pocăinţă, comunitatea bisericească exercită o adevărată acţiune maternă faţă de sufletele ce trebuie aduse la Cristos: ea constituie un mijloc eficace prin care li se arată sau li se deschide celor necredincioşi calea spre Cristos şi spre Biserica lui, iar credincioşii sunt stimulaţi, hrăniţi şi întăriţi pentru lupta spirituală.

În construirea comunităţii creştine, preoţii nu se pun niciodată în slujba vreunei ideologii sau facţiuni omeneşti ci, crainici ai evangheliei şi păstori ai Bisericii, ei îşi consacră forţele creşterii spirituale a trupului lui Cristos.

II. RELAŢIILE PREOŢILOR CU CEILALŢI

Relaţiile dintre episcop şi preoţi

7. Toţi preoţii, împreună cu episcopii, participă în aşa fel la aceeaşi unică preoţie şi slujire a lui Cristos încât însăşi unitatea de consacrare şi de misiune cere comuniunea ierarhică a preoţilor cu episcopatul[55]; ei manifestă limpede această comuniune în concelebrarea liturgică şi, de asemenea, în fiecare celebrare a Euharistiei[56]. Aşadar, episcopii, în virtutea darului Duhului Sfânt dat preoţilor prin hirotonire, au în preoţi colaboratori şi sfătuitori necesari în slujirea şi în funcţia lor de a învăţa, de a sfinţi şi de a păstori poporul lui Dumnezeu[57]. Încă din cele mai vechi timpuri documentele liturgice subliniază cu tărie acest lucru, cerând în mod solemn lui Dumnezeu, pentru cel ce urmează să fie hirotonit preot, să se reverse asupra lui „duhul harului şi al sfatului, ca să ajute şi să cârmuiască poporul cu inimă curată"[58], după cum în pustie duhul lui Moise a fost împărtăşit la şaptezeci de bărbaţi înţelepţi[59] „cu ajutorul cărora el a putut ocârmui uşor nenumărata mulţime a poporului"[60]. Aşadar, datorită acestei comuniuni în aceeaşi preoţie şi slujire, episcopii trebuie să-i considere pe preoţi ca fraţi şi prieteni[61] şi să se preocupe, cât le stă în puteri, de binele lor material şi mai ales spiritual. Căci lor, cei dintâi, le revine răspunderea gravă a sfinţeniei preoţilor[62] şi, de aceea, trebuie să aibă cea mai mare grijă de formaţia continuă a preoţimii lor[63]. Să ştie să-i asculte bucuros, ba chiar să le ceară sfatul şi să vorbească cu ei despre cele privitoare la necesităţile pastoraţiei şi la binele diecezei. Pentru ca acest lucru să se realizeze practic, să se înfiinţeze, într-un mod adecvat condiţiilor şi necesităţilor de azi[64], o comisie sau un senat de preoţi[65] în forma şi după normele juridice care urmează a fi stabilite; acest organism ce reprezintă preoţimea trebuie să-l poată ajuta efectiv prin sfaturile sale pe episcop în conducerea diecezei. Preoţii, la rândul lor, având în faţa ochilor plinătatea sacramentului Preoţiei de care se bucură episcopii, să venereze în ei autoritatea lui Cristos, Păstorul suprem. Aşadar, să fie ataşaţi de episcopul lor printr-o iubire şi ascultare sinceră[66]. Această ascultare preoţească, pătrunsă de spirit de colaborare, se întemeiază pe însăşi participarea la slujirea episcopală, participare conferită preoţilor prin sacramentul Preoţiei şi prin trimitere (missio) canonică[67].

Unirea preoţilor cu episcopii este cu atât mai necesară în zilele noastre cu cât astăzi, din diferite motive, iniţiativele apostolice nu numai că trebuie să îmbrace forme multiple, ci şi să depăşească limitele unei singure parohii sau dieceze. Aşadar, nici un preot nu-şi poate îndeplini cum se cuvine misiunea în mod izolat şi de unul singur, ci numai unindu-şi forţele cu ceilalţi preoţi sub conducerea acelora care se află în fruntea Bisericii.

Unirea frăţească şi colaborarea dintre preoţi

8. Preoţii, constituiţi prin hirotonire în starea preoţească, sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei servire sunt numiţi, sub ascultarea episcopului propriu. Într-adevăr, chiar dacă le sunt încredinţate însărcinări diferite, ei îndeplinesc o unică slujire preoţească în folosul oamenilor. Căci toţi preoţii sunt trimişi să colaboreze la aceeaşi lucrare, fie că îndeplinesc o slujire parohială sau supraparohială, fie că se dedică cercetării ştiinţifice sau învăţământului, fie că exercită o muncă manuală împărtăşind viaţa muncitorilor - acolo unde o astfel de activitate e socotită oportună şi e aprobată de autoritatea competentă - fie, în sfârşit, că împlinesc alte activităţi apostolice sau în vederea apostolatului. Toţi au în fond aceeaşi ţintă şi anume edificarea trupului lui Cristos, ceea ce, mai ales în vremurile noastre, cere funcţii multiple precum şi noi adaptări. De aceea, este esenţial ca toţi preoţii, atât diecezani cât şi călugări, să se ajute reciproc spre a fi pururi colaboratori pentru adevăr[68]. Fiecare este unit cu ceilalţi membri ai acestei preoţimi prin legături deosebite de dragoste apostolică, de slujire şi de frăţietate: acest lucru este exprimat liturgic din cele mai vechi timpuri atunci când la hirotonire preoţii de faţă sunt invitaţi să impună mâinile asupra noului ales, împreună cu episcopul ce conferă sacramentul, precum şi atunci când ei concelebrează într-un gând sfânta Euharistie. Fiecare preot este, aşadar, unit cu confraţii săi prin legătura iubirii, a rugăciunii şi a colaborării de tot felul şi astfel este manifestată unitatea prin care Cristos a voit ca ai săi să fie în mod desăvârşit una, pentru ca lumea să ştie că Fiul a fost trimis de Tatăl[69].

De aceea, preoţii mai în vârstă să-i primească pe cei tineri într-adevăr ca pe nişte fraţi şi să-i ajute în primele activităţi şi greutăţi ale slujirii lor şi în acelaşi timp să se străduiască să le înţeleagă mentalitatea, oricât ar fi de diferită de a lor, şi să le privească iniţiativele cu bunăvoinţă. Tinerii, la rândul lor, să respecte vârsta şi experienţa celor mai bătrâni, să discute cu ei problemele pastorale şi să colaboreze cu ei cu dragă inimă.

Însufleţiţi de spirit frăţesc, preoţii să nu uite ospitalitatea[70], să cultive facerea de bine şi împărţirea bunurilor proprii[71], având o deosebită grijă faţă de aceia care sunt bolnavi, întristaţi, copleşiţi de muncă, izolaţi, exilaţi sau prigoniţi[72]. Să se întâlnească bucuros chiar şi pentru a se destinde împreună, amintindu-şi de cuvintele cu care însuşi Domnul îi invită pe apostolii obosiţi: „Veniţi deoparte în loc pustiu şi odihniţi-vă puţin" (Mc 6,31). Pe lângă aceasta, pentru ca preoţii să se poată ajuta unii pe alţii în viaţa spirituală şi intelectuală, pentru a putea colabora mai rodnic în slujire şi a evita primejdiile ce pot izvorî din izolare, să fie promovată între ei o anumită viaţă comună sau o formă de comunitate de viaţă care poate îmbrăca diferite aspecte în funcţie de diferitele necesităţi personale sau pastorale: locuirea împreună, unde e posibil, masa în comun, sau cel puţin întâlniri frecvente şi periodice. Trebuie preţuite şi încurajate cu grijă şi asociaţiile care, pe baza unor statute recunoscute de autoritatea competentă bisericească, printr-o regulă de viaţă adaptată şi aprobată şi prin întrajutorarea frăţească, îi ajută pe preoţi să tindă spre sfinţenie în exercitarea slujirii lor şi astfel au drept ţintă servirea întregii preoţimi.

În sfârşit, datorită aceleiaşi comuniuni în preoţie, preoţii să se ştie în mod deosebit răspunzători faţă de aceia care trec prin dificultăţi: să le dea ajutor la timpul cuvenit, dacă e cazul chiar şi cu o dojană discretă. Pe aceia care au comis vreo greşeală, să-i trateze în continuare cu dragoste frăţească şi înţelegere, să se roage lui Dumnezeu stăruitor pentru ei şi să le fie neîncetat adevăraţi fraţi şi prieteni.

Relaţiile preoţilor cu laicii

9. Deşi preoţii Noului Testament exercită, în virtutea sacramentului Preoţiei, în Poporul şi pentru poporul lui Dumnezeu, funcţia înaltă şi indispensabilă de părinţi şi învăţători, totuşi, împreună cu ceilalţi creştini, sunt ucenicii Domnului, pe care harul chemării lui Dumnezeu i-a făcut părtaşi la împărăţia lui[73]. În mijlocul tuturor celor renăscuţi prin apa Botezului, preoţii sunt fraţi între fraţi[74], mădulare ale unuia şi aceluiaşi trup al lui Cristos, a cărui zidire a fost încredinţată tuturor[75].

Aflându-se în fruntea comunităţii, preoţii nu trebuie să-şi caute interesul propriu, ci să caute cele ce sunt ale lui Isus Cristos[76], unindu-şi eforturile cu credincioşii laici şi purtându-se printre ei după pilda Învăţătorului care, între oameni, „nu a venit pentru a fi slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mt 20,28). Preoţii trebuie să recunoască şi să promoveze sincer demnitatea laicilor şi rolul specific pe care laicii îl au în misiunea Bisericii. Ei trebuie să respecte cum se cuvine dreapta libertate ce le revine tuturor în cetatea pământească. Să-i asculte bucuros pe laici ţinând seama frăţeşte de dorinţele lor şi apreciindu-le experienţa şi competenţa în diversele domenii ale activităţii umane, pentru a putea recunoaşte împreună cu ei semnele timpurilor. Încercând să discearnă spiritele pentru a şti dacă sunt de la Dumnezeu[77], să descopere cu simţ de credinţă carismele de multe feluri ale laicilor, fie smerite, fie mai înalte, să le recunoască bucuros şi să le încurajeze cu râvnă. Între darurile lui Dumnezeu care se găsesc din belşug printre credincioşi, sunt vrednice de o grijă deosebită acelea care îi atrag pe mulţi dintre ei la o viaţă spirituală mai înaltă. De asemenea, să le dea cu încredere laicilor răspunderi în slujba Bisericii, lăsându-le libertate şi spaţiu de acţiune şi chiar invitându-i, când e cazul, să întreprindă activităţi din proprie iniţiativă[78]. În sfârşit, preoţii sunt puşi în mijlocul laicilor pentru a-i călăuzi pe toţi la unitatea dragostei „iubindu-se unii pe alţii cu iubire frăţească, dându-şi întâietate unul altuia" (Rom 12,10). Este deci datoria lor să armonizeze astfel diferitele mentalităţi încât nimeni să nu se simtă străin în comunitatea credincioşilor. Ei sunt apărătorii binelui comun, de care au grijă în numele episcopului, şi în acelaşi timp sunt mărturisitori curajoşi ai adevărului, ca nu cumva credincioşii să fie purtaţi de ici colo de orice vânt al învăţăturii[79]. Ei au o răspundere deosebită faţă de aceia care s-au îndepărtat de practica sacramentelor, sau chiar de credinţă, şi, ca buni păstori, nu trebuie să neglijeze a se apropia de ei.

Ţinând seama de prescripţiile referitoare la ecumenism[80], nu vor uita de fraţii care nu se bucură de comuniunea bisericească deplină cu noi.

În sfârşit, vor considera că le sunt încredinţaţi şi toţi aceia care nu-l recunosc pe Cristos ca Mântuitor al lor.

La rândul lor, creştinii să fie conştienţi de îndatoririle pe care le au faţă de preoţii lor şi să se poarte faţă de ei cu iubire filială, considerându-i păstori şi părinţi; de asemenea, participând la grijile lor, să-i ajute pe cât se poate, prin rugăciune şi faptă, pentru ca aceştia să depăşească mai lesne greutăţile şi să-şi poată îndeplini cu mai mult rod îndatoririle[81].

III. DISTRIBUIREA PREOŢILOR ŞI CHEMĂRILE PREOŢEŞTI

Grija pentru întreaga Biserică

10. Darul spiritual pe care preoţii l-au primit la hirotonire nu-i pregăteşte pentru o misiune limitată şi restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea şi universala misiune a mântuirii „până la marginile pământului" (Fap 1, 8), căci orice slujire preoţească participă la dimensiunea universală a misiunii încredinţate de Cristos apostolilor. Preoţia lui Cristos, la care preoţii sunt părtaşi realmente, se îndreaptă în mod necesar spre toate popoarele şi spre toate timpurile şi nu are limite de rasă, de neam sau de vârstă, lucru prefigurat tainic în chipul lui Melchisedec[82]. Aşadar, preoţii să nu uite că trebuie să aibă la inimă grija pentru toate Bisericile. De aceea, preoţii din diecezele mai bogate în vocaţii să se arate gata să meargă bucuroşi, cu permisiunea sau la îndemnul propriului ordinariu, pentru a-şi împlini slujirea în regiuni, misiuni sau activităţi care suferă din lipsă de cler.

De altfel, normele de încardinare şi excardinare trebuie să fie astfel revizuite ca, păstrându-se această străveche organizare, să răspundă totuşi mai bine necesităţilor pastorale de azi. Când motive apostolice ar cere-o, trebuie facilitată nu numai o distribuire funcţională a preoţilor, ci şi înfăptuirea unor activităţi pastorale speciale pentru diferite medii sociale, la nivel de regiune, de naţiune sau pentru orice parte a lumii. În acest scop, poate fi utilă crearea unor seminarii internaţionale, a unor dieceze speciale sau prelaturi personale sau a altor instituţii de acest fel în care vor putea fi cooptaţi sau încardinaţi preoţi spre binele comun al întregii Biserici, în modalităţi ce vor trebui stabilite pentru fiecare instituţie în parte, respectându-se întotdeauna drepturile ordinariilor locurilor.

Pe cât se poate, preoţii nu trebuie să fie trimişi singuri într-o regiune nouă, mai ales dacă nu-i cunosc încă bine limba şi obiceiurile, ci, asemenea ucenicilor lui Cristos[83], ei să meargă cel puţin câte doi sau trei pentru a se ajuta reciproc. E necesară o grijă atentă pentru viaţa lor spirituală precum şi pentru sănătatea lor fizică şi psihică. Pe cât se poate, locurile şi condiţiile de muncă să corespundă capacităţilor personale ale fiecăruia. Este extrem de important ca aceia care merg la un neam străin să se străduiască să cunoască bine nu numai limba ţării, ci şi caracteristicile psihologice şi sociale ale poporului în slujba căruia vor să se pună cu umilinţă, fiind într-o comuniune cât mai strânsă cu el, după exemplul apostolului Paul, care putea spune despre sine: „Deşi sunt liber faţă de toţi, totuşi m-am făcut robul tuturor, ca să-i câştig pe cât mai mulţi. Şi m-am făcut iudeu cu iudeii ca să-i câştig pe iudei..." (1Cor 9, 19-20).

Grija pentru vocaţiile preoţeşti

11. Păstorul şi episcopul sufletelor noastre[84] a orânduit astfel Biserica încât poporul pe care l-a ales şi l-a dobândit cu sângele său[85] să aibă pururi şi până la sfârşitul lumii preoţi, ca nu cumva creştinii să fie ca oile fără păstor[86]. Înţelegând această voinţă a lui Cristos, apostolii, inspiraţi de Duhul Sfânt, au considerat că este de datoria lor să aleagă pentru această slujire oameni „care să fie în stare să-i înveţe şi pe alţii" (2Tim 2,2). Această îndatorire decurge din însăşi misiunea preoţească, în virtutea căreia preotul devine părtaş la grija pentru Biserica întreagă, ca nu cumva în poporul lui Dumnezeu aici pe pământ să lipsească vreodată lucrătorii. Dar pentru că „există un interes comun care uneşte pe cârmaciul unei corăbii şi pe călători"[87], întreg poporul lui Dumnezeu trebuie învăţat că este îndatorirea lui să colaboreze în diferite chipuri - prin rugăciune stăruitoare precum şi prin alte mijloace care îi stau la îndemână[88] - pentru ca Biserica să aibă întotdeauna preoţii care îi sunt necesari pentru a-şi împlini misiunea divină. Aşadar, preoţii trebuie să se preocupe intens să pună în faţa ochilor credincioşilor - prin slujirea cuvântului şi prin propria mărturie de viaţă ce reflectă limpede spiritul de slujire şi adevărata bucurie pascală - nobleţea şi necesitatea preoţiei. Pe aceia pe care, după îndelungă chibzuire, îi consideră potriviţi pentru o atât de înaltă slujire, fie tineri, fie adulţi, să-i ajute, fără să dea înapoi de la eforturi şi greutăţi, să se pregătească precum se cuvine şi astfel să poată fi chemaţi de către episcop, în deplinul respect al libertăţii lor exterioare şi lăuntrice. Pentru a atinge acest scop le va fi de cel mai mare folos o direcţie spirituală atentă şi înţeleaptă. Părinţii, profesorii şi, în general, toţi cei care au vreun rol în educarea copiilor şi tinerilor trebuie să-i formeze astfel încât aceştia, cunoscând grija Domnului pentru turma sa şi privind la nevoile Bisericii, să fie gata să răspundă cu generozitate la chemarea Domnului, spunându-i împreună cu prorocul: „Iată-mă, trimite-mă" (Is 6,8). Totuşi acest glas al Domnului care cheamă nu trebuie aşteptat să ajungă la urechile viitorului preot pe vreo cale extraordinară. El trebuie mai degrabă înţeles şi recunoscut din semnele prin care voinţa lui Dumnezeu se face zilnic cunoscută creştinilor care ştiu să o discearnă: aceste semne trebuie studiate cu atenţie de către preoţi[89].

Se recomandă, aşadar, stăruitor preoţilor să participe la operele diecezane sau naţionale pentru chemări[90]. În predici, în cateheză, în presă trebuie prezentate pregnant nevoile Bisericii atât locale cât şi universale, trebuie puse într-o lumină vie semnificaţia şi importanţa slujirii preoţeşti, arătându-se că ea comportă îndatoriri grave dar şi mari bucurii şi mai ales că prin ea, după cum ne învaţă sfinţii părinţi, i se poate da lui Cristos cea mai înaltă mărturie de iubire[91].

Capitolul III
VIAŢA PREOŢILOR
I. CHEMAREA PREOŢILOR LA DESĂVÂRŞIRE

Obligaţia de a tinde la sfinţenie

12. Prin sacramentul Preoţiei, preoţii sunt făcuţi, asemenea lui Cristos Preotul, ca slujitori ai Capului, pentru a face să crească şi a zidi întreg trupul lui care este Biserica, în calitate de colaboratori ai episcopatului. Încă de la consacrarea primită prin Botez, şi ei, ca şi toţi creştinii, au primit semnul şi darul unei chemări şi al unui har atât de mari încât, cu toată slăbiciunea omenească[92], să poată şi să fie obligaţi să tindă la perfecţiune, după cuvântul Domnului: „Fiţi, aşadar, desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit" (Mt 5,48). Ca preoţi, însă, ei sunt obligaţi cu un titlu deosebit să tindă la desăvârşire deoarece, primind o nouă consacrare prin hirotonire, au devenit instrumente vii în mâna lui Cristos, Preotul veşnic, pentru a continua prin timp lucrarea lui minunată care cu puterea de sus a reînnoit întregul neam omenesc[93]. Aşadar, întrucât orice preot, în felul său propriu, acţionează în numele lui Cristos reprezentându-l, el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca, slujind pe cei încredinţaţi lui şi întregul popor al lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la desăvârşirea aceluia pe care îl reprezintă, iar slăbiciunea omenească a trupului e vindecată de sfinţenia lui, care s-a făcut pentru noi mare preot „sfânt, nevinovat, nepătat, osebit de cei păcătoşi" (Evr 7,26).

Cristos, pe care Tatăl l-a sfinţit, adică l-a consacrat şi l-a trimis în lume[94], „s-a dat pe sine pentru noi ca să ne răscumpere de toată fărădelegea şi să-şi pregătească un popor curat, râvnitor de fapte bune" (Tit 2,14) şi astfel a intrat, prin patimă, în gloria sa[95]; în acelaşi fel, şi preoţii, consacraţi prin ungerea Duhului Sfânt şi trimişi de Cristos, nimicesc în ei faptele trupului şi de dedică total slujirii oamenilor şi astfel pot înainta în sfinţenia cu care au fost înzestraţi de Cristos, spre a se apropia de omul desăvârşit[96].

De aceea, îndeplinind slujirea Duhului şi a dreptăţii[97], sunt întăriţi în viaţa spiritului, cu condiţia să se lase învăţaţi de Duhul lui Cristos care le dă viaţă şi îi călăuzeşte. Într-adevăr, preoţii sunt orientaţi spre desăvârşirea vieţii prin înseşi acţiunile sacre de fiecare zi precum şi prin întreaga lor slujire pe care o împlinesc în strânsă unire cu episcopul şi cu confraţii. Sfinţenia preoţilor, la rândul ei, contribuie în cel mai înalt grad la o mai rodnică îndeplinire a slujirii lor: într-adevăr, chiar dacă harul lui Dumnezeu poate împlini lucrarea mântuirii şi prin slujitori nevrednici, Dumnezeu totuşi doreşte în mod obişnuit să-şi arate faptele minunate mai degrabă prin oameni care, făcându-se mai ascultători faţă de inspiraţiile şi călăuzirea Duhului Sfânt şi datorită unirii intime cu Cristos şi sfinţeniei vieţii proprii, pot spune cu Apostolul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20).

De aceea, sfântul Conciliu, pentru a-şi atinge scopurile pastorale de reînnoire lăuntrică a Bisericii, de răspândire a evangheliei în lumea întreagă şi de dialog cu lumea contemporană, îndeamnă stăruitor pe toţi preoţii ca, folosind mijloacele eficiente recomandate de Biserică[98], să tindă la o sfinţenie tot mai înaltă care să facă din ei instrumente din zi în zi mai potrivite în slujba întregului popor al lui Dumnezeu.

Exercitarea triplei îndatoriri preoţeşti pretinde sfinţenie şi în acelaşi timp o favorizează

13. Preoţii ajung la sfinţenie în modul lor propriu îndeplinindu-şi îndatoririle cu sinceritate şi statornicie, în Duhul lui Cristos.

Slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ei citesc şi ascultă zilnic acest cuvânt pe care trebuie să-l transmită şi altora; dacă se şi străduiesc să-l primească în ei înşişi, vor deveni ucenici din ce în ce mai desăvârşiţi ai Domnului, după cuvântul apostolului Paul către Timotei: „Spre acestea îndreaptăţi gândul, întru acestea trăieşte, pentru ca înaintarea ta să fie vădită tuturora. Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură: fii statornic în acestea; căci făcând astfel te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă" (1Tim 4,15-16). Căutând în ce fel pot transmite mai bine altora cele contemplate[99], ei vor gusta mai mult „nepătrunsele bogăţii ale lui Cristos" (Ef 3,8) şi înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu[100]. Neuitând niciodată că Domnul este acela care deschide inimile[101] şi că înălţimea puterii nu vine de la ei, ci de la Dumnezeu[102], în însăşi propovăduirea cuvântului ei se vor uni mai strâns cu Cristos Învăţătorul şi vor fi călăuziţi de Duhul lui. În această comuniune cu Cristos, ei participă la iubirea lui Dumnezeu, al cărei mister ascuns de veacuri[103] a fost dezvăluit în Cristos.

Slujind cele sfinte, mai ales jertfa Liturghiei, preoţii acţionează în numele şi ca reprezentanţi ai lui Cristos, care s-a dăruit ca victimă pentru sfinţirea oamenilor; de aceea, ei sunt invitaţi să imite ceea ce săvârşesc: celebrând misterul morţii Domnului, să caute să-şi mortifice trupul cu patimile şi poftele lui[104]. În taina jertfei euharistice, în care preoţii îşi îndeplinesc funcţia lor principală, se săvârşeşte necontenit lucrarea răscumpărării noastre[105], şi, de aceea, se recomandă insistent celebrarea ei în fiecare zi, acesta fiind un act al lui Cristos şi al Bisericii, chiar şi atunci când nu poate fi prezent nici un credincios[106]. Aşadar, preoţii, unindu-se cu actul lui Cristos Preotul, se oferă total lui Dumnezeu în fiecare zi şi, hrănindu-se cu trupul lui Cristos, iau parte din inimă la ibirea lui, care se dă ca hrană credincioşilor. De asemenea, în administrarea sacramentelor se unesc cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos; acest lucru îl realizează în mod deosebit în administrarea sacramentului Pocăinţei, arătându-se întotdeauna şi pe deplin gata la aceasta ori de câte ori le este cerut în mod rezonabil de către credincioşi. În recitarea Oficiului divin ei dau glas Bisericii care stăruie în rugăciune în numele întregului neam omenesc împreună cu Cristos care este „pururi viu spre a mijloci pentru noi" (Evr 7,25).

Conducând şi păstorind poporul lui Dumnezeu, preoţii sunt îndemnaţi de iubirea Bunului Păstor să-şi dea viaţa pentru oile lor[107], fiind gata chiar şi la jertfa supremă după exemplul preoţilor care, chiar şi în zilele noastre, nu au pregetat să-şi dea viaţa. Fiind educatori în ale credinţei şi având ei înşişi „încrederea de a intra în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Cristos" (Evr 10,19), ei se apropie de Dumnezeu „cu inimă sinceră, în plinătatea credinţei" (Evr 10,22); ei înalţă o speranţă tare pentru credincioşii lor[108] pentru ca, întăriţi fiind de Dumnezeu, să-i poată şi ei întări pe aceia care îndură tot felul de încercări[109]. Fiind conducători ai comunităţii, ei practică asceza specifică păstorilor de suflete: renunţând la avantaje personale, căutând nu folosul propriu, ci folosul celor mulţi, ca aceştia să se mântuiască[110], progresând continuu în împlinirea îndatoririi pastorale şi fiind gata, dacă e cazul, să pornească pe căi pastorale noi, sub călăuzirea Duhului iubirii care suflă unde vrea[111].

Unitate şi armonie în viaţa preoţilor

14. În lumea de azi, când sunt atâtea îndatoriri cărora oamenii trebuie să le facă faţă şi când este o atât de mare varietate de probleme care îi asaltează şi care foarte adesea trebuie rezolvate urgent, de multe ori ei se află în primejdia de a se risipi în această diversitate de preocupări. Preoţii, fiind implicaţi şi traşi în toate părţile de nenumărate obligaţii ale misiunii lor, se pot întreba, nu fără nelinişte, cum să-şi poată armoniza viaţa interioară cu cerinţele activităţii externe. Această unitate de viaţă nu se poate realiza numai printr-o organizare pur externă a activităţii pastorale sau prin simpla practicare a exerciţiilor de pietate, oricât ar favoriza-o acestea. Preoţii o pot atinge doar urmând, în împlinirea slujirii lor, exemplul lui Cristos Domnul, a cărui mâncare era să facă voia celui care l-a trimis pentru a-i împlini lucrarea[112].

Într-adevăr, pentru a continua să împlinească în lume, prin Biserică, această voinţă a Tatălui, Cristos acţionează prin slujitorii săi, şi, de aceea, rămâne pururi izvorul şi principiul de unitate al vieţii acestora. Aşadar, preoţii îşi realizează unitatea vieţii unindu-se cu Cristos în descoperirea voinţei Tatălui şi în dăruirea de sine pentru turma ce le-a fost încredinţată[113]. Astfel, ducând viaţa Bunului Păstor, vor găsi în însăşi exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârşirii preoţeşti care va realiza unitatea în viaţa şi acţiunea lor. Această iubire pastorală[114] izvorăşte în primul rând din jertfa euharistică şi, de aceea, ea este centrul şi rădăcina întregii vieţi a preotului; prin urmare, sufletul preoţesc trebuie să se străduiască să reflecte în sine ceea ce se petrece pe altarul de jertfă. Acest lucru nu este cu putinţă decât dacă preoţii pătrund tot mai adânc, prin rugăciune, în misterul lui Cristos.

Pentru a-şi putea verifica şi concret unitatea de viaţă, ei să reflecteze asupra oricărei acţiuni cercetând care este voinţa lui Dumnezeu[115], adică în ce măsură acestea sunt conforme cu normele misiunii evanghelice a Bisericii. Într-adevăr, fidelitatea faţă de Cristos nu poate fi despărţită de fidelitatea faţă de Biserică. Iubirea pastorală le cere, aşadar, preoţilor, dacă nu vor să alerge în zadar[116], să lucreze mereu în legătură de comuniune cu episcopii şi cu ceilalţi fraţi întru preoţie. Acţionând în acest mod, preoţii îşi vor găsi unitatea propriei vieţi în însăşi unitatea misiunii Bisericii şi, astfel, vor fi uniţi cu Domnul lor şi, prin el, cu Tatăl în Duhul Sfânt pentru a fi plini de mângâiere şi copleşiţi de bucurie[117].

II. EXIGENŢE SPIRITUALE DEOSEBITE ÎN VIAŢA PREOTULUI

Umilinţă şi ascultare

15. Printre virtuţile cele mai necesare slujirii preoţeşti trebuie amintită acea dispoziţie sufletească prin care sunt întotdeauna gata să caute nu voia lor, ci voia aceluia care i-a trimis[118]. Căci lucrarea divină la care au fost chemaţi de Duhul Sfânt[119] întrece orice puteri omeneşti şi orice înţelepciune omenească: „Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii ca să ruşineze pe cei tari" (1Cor 1,27). Conştient de propria slăbiciune, adevăratul slujitor al lui Cristos lucrează în umilinţă, căutând să discearnă ce îi este plăcut lui Dumnezeu[120] şi, „ca înlănţuit de Duhul"[121], se lasă purtat în toate de voinţa aceluia care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi; această voinţă o poate descoperi şi urma în împrejurările zilnice, slujind cu umilinţă tuturor acelora care, în misiunea primită şi în multiplele evenimente ale vieţii, îi sunt încredinţaţi de Dumnezeu.

Pe de altă parte, slujirea preoţească fiind slujire a Bisericii înseşi, nu poate fi îndeplinită decât în comuniune ierarhică cu întregul corp. Aşadar, iubirea pastorală cere ca preoţii, acţionând în această comuniune, să-şi dedice voinţa proprie, prin ascultare, servirii lui Dumnezeu şi fraţilor, primind şi îndeplinind în spirit de credinţă prescripţiile şi recomandările supremului pontif, ale episcopului propriu şi ale celorlalţi superiori: dăruind cu bucurie totul şi pe ei înşişi[122] în orice însărcinare li se încredinţează, oricât de smerită şi de săracă. În acest fel, ei păstrează şi întăresc unitatea indispensabilă cu fraţii lor întru slujire şi mai ales cu aceia pe care Domnul i-a aşezat conducători văzuţi ai Bisericii sale; astfel, ei lucrează la zidirea templului lui Cristos, care creşte prin „toate legăturile întrajutorării"[123]. Această ascultare, care duce la o trăire mai matură a libertăţii fiilor lui Dumnezeu, pretinde prin natura ei ca, atunci când mânaţi de iubire caută cu înţelepciune, în împlinirea misiunii lor, căi noi spre un mai mare bine al Bisericii, preoţii să-şi prezinte cu încredere iniţiativele şi să expună insistent nevoile turmei ce le-a fost încredinţată, fiind totdeauna gata să se supună judecăţii acelora care exercită o funcţie de conducere în Biserica lui Dumnezeu.

Prin această umilinţă şi prin această ascultare responsabilă şi de bună voie preoţii se fac asemenea chipului lui Cristos, având în ei aceleaşi simţăminte ca şi Cristos Isus, care „s-a nimicit pe sine luând fire de rob... făcându-se ascultător până la moarte" (Fil 2,7-8) şi, prin această ascultare, a învins şi a răscumpărat neascultarea lui Adam, după cum dă mărturie Apostolul: „După cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot astfel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi au fost îndreptăţiţi" (Rom 5,19).

Îmbrăţişarea celibatului ca pe un dar

16. Înfrânarea desăvârşită şi perpetuă pentru împărăţia cerurilor, recomandată de Cristos Domnul[124], primită cu drag şi păstrată ireproşabil de mulţi creştini de-a lungul veacurilor şi chiar şi în zilele noastre, a fost întotdeauna preţuită în mod deosebit de Biserică, mai ales pentru viaţa preoţească. Într-adevăr, ea este semn şi, în acelaşi timp, imbold al iubirii pastorale şi izvor deosebit de rodnicie spirituală în lume[125]. Ce-i drept, ea nu este pretinsă de însăşi natura preoţiei, după cum o arată practica Bisericii de la începuturi[126] şi tradiţia Bisericilor orientale unde, pe lângă aceia care, împreună cu toţi episcopii, aleg, prin harul lui Dumnezeu, să păstreze celibatul, există şi preoţi căsătoriţi foarte buni; recomandând celibatul bisericesc, acest sfânt Conciliu nu intenţionează în nici un fel să schimbe disciplina care este legitim în vigoare în Bisericile orientale, ci îi îndeamnă cu toată dragostea pe aceia care, căsătoriţi fiind, au primit preoţia, să stăruie în chemarea lor sfântă, continuând să-şi dedice pe deplin şi cu generozitate viaţa pentru turma ce le-a fost încredinţată[127].

Însă celibatul este, din multe puncte de vedere, potrivit cu preoţia. Într-adevăr, misiunea preotului este în întregime consacrată servirii noii omeniri pe care Cristos, învingătorul morţii, o face să se nască în lume prin Duhul său şi care îşi are originea „nu din sânge, nici din voinţă trupească, nici din voinţă de bărbat, ci de la Dumnezeu" (In 1,13). Prin fecioria sau celibatul păstrat pentru împărăţia cerurilor[128], preoţii i se consacră lui Cristos cu un titlu nou şi privilegiat, i de ataşează mai uşor cu o inimă neîmpărţită[129], se dedică mai liber, în el şi prin el, slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, mai disponibili pentru a sluji împărăţiei lui şi operei lui de regenerare supranaturală şi, astfel, sunt în stare într-o măsură mai mare să primească o paternitate mai largă în Cristos. În acest fel, ei dau mărturie în faţa oamenilor că vor să se consacre în mod exclusiv îndatoririi încredinţate: de a-i logodi pe creştini cu un singur mire şi de a-i aduce lui Cristos ca pe o fecioară curată[130]; astfel, ei evocă acea cununie tainică voită de Dumnezeu, care se va manifesta pe deplin în veacul viitor: cununia Bisericii cu unicul ei mire, Cristos[131]. Pe lângă aceasta, ei devin semn viu al acelei lumi viitoare ce este deja prezentă prin credinţă şi iubire şi în care fiii învierii nu se însoară şi nu se mărită[132].

Din aceste motive, întemeiate pe misterul lui Cristos şi pe misiunea lui, celibatul, care le era mai întâi doar recomandat preoţilor, a fost apoi, în Biserica latină, impus prin lege tuturor acelora care se prezintă la ordinele sacre. Sfântul Conciliu aprobă şi confirmă, încă o dată, această legislaţie cât priveşte pe aceia care sunt destinaţi preoţiei, având încredere în Duhul că darul celibatului, atât de adecvat preoţiei Noului Testament, este dat cu generozitate de către Tatăl, cu condiţia ca aceia care, prin sacramentul Preoţiei, participă la preoţia lui Cristos, ba chiar şi Biserica întreagă, să-l ceară cu smerenie şi stăruinţă. Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toţi preoţii care, încrezători în harul lui Dumnezeu, au îmbrăţişat cu voinţă liberă celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la această stare cu hotărâre şi din toată inima şi perseverând în ea cu fidelitate, să aprecieze măreţia acestui dar ce le-a fost acordat de Tatăl şi pe care Domnul îl laudă atât de explicit[133] şi să aibă în faţa ochilor marile mistere care sunt semnificate şi împlinite de celibat. În lumea de astăzi, înfrânarea desăvârşită e socotită imposibilă de mulţi oameni; preoţii trebuie, deci, cu atât mai mult să ceară cu umilinţă şi perseverenţă, împreună cu Biserica, harul fidelităţii, care nu este refuzat niciodată celor care îl cer, recurgând, în acelaşi timp, la toate ajutoarele naturale şi supranaturale care se află la îndemâna tuturor. Mai ales să nu neglijeze normele ascetice confirmate de experienţa Bisericii şi care nu sunt mai puţin necesare în lumea de azi. Sfântul Conciliu îi roagă, aşadar, nu numai pe preoţi, ci şi pe toţi credincioşii să aibă la inimă acest dar de preţ al celibatului preoţesc şi să ceară cu toţii de la Dumnezeu să-l dăruiască mereu, din belşug, Bisericii sale.

Sărăcia de bunăvoie

17. Prin relaţiile frăţeşti şi prieteneşti dintre ei şi cu ceilalţi oameni, preoţii pot învăţa să cultive valorile umane şi să preţuiască bunurile create ca pe daruri ale lui Dumnezeu. Trăind în mijlocul lumii, să ştie totuşi întotdeauna că, după cuvântul Domnului şi Învăţătorului nostru, ei nu sunt din lume[134]. Aşadar, folosind lucrurile din lume ca şi cum nu le-ar folosi[135], ei vor ajunge la acea libertate prin care, eliberaţi de orice grijă dezordonată, devin ascultători faţă de glasul lui Dumnezeu în viaţa de toate zilele. Din această libertate şi docilitate se dezvoltă discernământul spiritual, care îi face să găsească atitudinea corectă faţă de lume şi de bunurile pământeşti. Această atitudine este de mare importanţă pentru preoţi, căci misiunea Bisericii se îndeplineşte în mijlocul lumii şi bunurile create sunt indispensabile pentru progresul personal al omului. Să fie, aşadar, recunoscători pentru toate cele pe care Tatăl ceresc le dăruieşte ca ei să poată trăi precum se cuvine. Dar trebuie şi să discearnă, în lumina credinţei, tot ceea ce le iese în cale şi astfel să ajungă la o dreaptă folosire a bunurilor în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, respingând tot ceea ce poate fi în dauna misiunii lor.

Căci preoţii, avându-l pe Domnul „parte" şi „moştenire" (Num 18,20), trebuie să folosească bunurile pământeşti numai în acele scopuri în care pot fi folosite după învăţătura lui Cristos Domnul şi după normele Bisericii.

Cât despre bunurile bisericeşti propriu-zise, preoţii le vor administra după natura acestora, conform legilor bisericeşti, pe cât se poate cu ajutorul unor laici competenţi, şi le vor folosi întotdeauna în acele scopuri în vederea cărora îi este îngăduit Bisericii să posede bunuri vremelnice, adică pentru organizarea cultului divin, pentru a asigura clerului o întreţinere demnă şi pentru a susţine operele de apostolat şi de caritate, mai ales faţă de cei săraci[136]. În privinţa bunurilor dobândite prin exercitarea unei îndatoriri bisericeşti, preoţii, ca şi episcopii, rămânând neatins dreptul particular[137], să le folosească, în primul rând, pentru întreţinerea lor onestă şi pentru îndeplinirea îndatoririlor stării proprii; dar să folosească în slujba Bisericii şi în operele de caritate ceea ce le rămâne. Aşadar, să nu considere funcţia bisericească drept o sursă de câştig şi nici să nu folosească veniturile ce le revin de pe urma ei pentru sporirea avutului personal[138]. De aceea, preoţii, nelipindu-şi în nici un fel inima de bogăţii[139], să evite pururi orice fel de lăcomie şi să se ferească atent de orice activitate ce ar putea avea aspect de comerţ.

Mai mult, ei sunt îndemnaţi să îmbrăţişeze sărăcia de bunăvoie, prin care se fac asemenea lui Cristos în chip mai vizibil, şi mai disponibil pentru slujirea lor sacră. Într-adevăr, Cristos, bogat fiind, s-a făcut pentru noi sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţească[140]. La rândul lor, apostolii au dat mărturie prin pilda lor că darul gratuit al lui Dumnezeu trebuie transmis tot în mod gratuit[141] şi au ştiut la fel de bine să fie în belşug şi să îndure lipsă[142]. Dar şi o anumită folosire în comun a lucrurilor, după exemplul comunităţii de bunuri lăudată în istoria Bisericii începuturilor[143], e un mijloc foarte bun pentru a deschide calea iubirii pastorale şi prin această formă de viaţă preoţii pot pune în practică în mod lăudabil spiritul de sărăcie recomandat de Cristos.

Aşadar, îndemnaţi de Duhul Domnului care l-a uns pe Mântuitorul şi l-a trimis să binevestească săracilor[144], preoţii, precum şi episcopii, să evite tot ce i-ar putea îndepărta în vreun fel pe cei săraci, eliminând, mai mult decât toţi ceilalţi ucenici ai lui Cristos, orice umbră de vanitate în cele ce le aparţin. Să-şi orânduiască, astfel, locuinţa încât nimănui să nu îi apară inaccesibilă şi nimeni, de condiţie oricât de joasă, să nu se teamă să o frecventeze.

III. MIJLOACE DE TRAI SPIRITUALE ŞI MATERIALE

Mijloace pentru dezvoltarea vieţii spirituale

18. Pentru a-şi putea trăi mai intens unirea cu Cristos în toate împrejurările vieţii, preoţii, în afară de exercitarea conştientă a slujirii lor, dispun de mijloace comune sau specifice, noi şi vechi, pe care Duhul Sfânt nu a încetat niciodată să le suscite în poporul lui Dumnezeu şi pe care Biserica le recomandă pentru sfinţirea membrilor săi, ba chiar uneori le porunceşte[145]. Mai presus de toate ajutoarele spirituale, un loc privilegiat îl ocupă actele prin c